Jurnal de călătorie II – miracolele există!

 

Este ora 3 noaptea, deschid ochii și mă uit în jur. Liniște în compartiment. Verific copiii, sunt înveliți toți. Îi văd mâna lui Juanito care atârna în jos. I-o ridic și mă uit la el. Ocupă doar un sfert din patul de tren și este atât de plăpând. Echipa Stea îl iubește din tot sufletul. Se exprimă greu în limba română însă limbajul iubirii îl definește. Are mereu nevoie de îmbrățisări, de mângâieri și de cuvinte frumoase. Dacă realizează ceva la Stea, ține morțiș să ne arate fiecăreia în parte ce a făcut. În seara aceea mi-a spus că i-ar place să locuiască în compartimentul ăla pentru că e liniște.

Adorm la loc și îmi dă deșteptarea Luca cu Juanito. Vor la baie, încep să mă plimb din nou cu fiecare pentru că n-am curajul să-i las singuri. Se trezesc și fetele și ne pregătim să luăm micul-dejun. Se uită pe geam și încep să dea semne de nerăbdare: când ajungem? mai avem mult? Câte ore mai sunt până la București? Trenul are întârziere vreo 2 ore așa că apucăm să ne spălăm și să reluăm programul din această zi.

Gara de Nord îi impresionează pe toți deopotrivă. Sunt derutați, zăpăciți de forfota de aici. Se întorc în dreapta, în stânga, se uită-n jos, în sus. Deși sunt doar 5 copii, îi numărăm încontinuu. Grăbim pasul însă Delia rămâne în urmă. Mă opresc, o rog să se grăbească. Hotelul este aproape de gară însă cazarea o putem face doar dupa ora 14.00. Mergem la baie, ne schimbăm în haine curate, lăsăm bagajele și plecăm înspre Institutul Francez unde suntem așteptați să pregătim împreună expoziția. Mergem pe jos o bucată de vreme, luăm un autobuz și-apoi iar pe jos. Daniela admiră vestimentația adolescentelor de liceu. “Îmi plac blugii lor și cămășile lor largi. Și cum se machiază așa, cu negru. Cred că le zice EMO”, îmi spune și mă ia de mână.

De la depărtare observăm o parte din pozele realizate de 10 copii din Sătmărel expuse deja la intrarea în Institut. O iau la fugă înainte și încep să se entuziasmeze.

“Uitați, poza mea!”, exclamă Adriana cu ochii sclipind de bucurie. E mândră de realizările ei de când vine la Stea iar prezența la București este dovada că atunci când unui copil i se oferă oportunități de învățare, dezvoltare și are și susținerea familiei, rezultatele sunt uimitoare. “Delia, asta e poza pe care ai făcut-o tu!”, se bucură Luca. Delia zâmbește cu mândrie. Deja are emoții pentru seara vernisajului însă încearcă să le ascundă. După ce ne legitimăm la intrarea în clădirea institutului, suntem întâmpinați de două doamne foarte drăguțe care intră în vorbă cu copiii. Apoi suntem conduși înăuntru. Forfotă mare, pregătirile sunt în toi iar pianul din față le atrage privirile. Un domn apasă clapă după clapă, acordând cu o răbdare ieșită din comun gigantul instrument. Își fac curaj și se apropie de el, urmărindu-l preț de câteva minute bune. O fi primul pian pe care îl văd?

Suntem invitați în mediateca instituției unde se deschide în fața noastră o lume a cărților și gadgeturilor pentru toate vârstele. “Ce fain ar fi să avem așa bibliotecă la școală”, spune Delia răsfoind cărțile de pe rafturi și mângâind pagini. Se oprește în mod special la una și încearcă să citească. Bineînțeles că este în franceză așa că o pune pe raft. La un moment dat apare și fotografa Lucie iar copiii îi sar în brațe. Împreună cu aceștia, alege restul pozelor care vor fi expuse pe pereții Institutului Francez. Copiii încep să fie agitați, să dea semne de nervozitate. Înțelegem imediat că le e foame. Trecuseră doar 3 ore de la micul-dejun sățios însă copiii vroiau să mănânce. Pornim spre parcul Cișmigiu unde Sanda, unul dintre membrii Consiliului director al Stea, stabilită în București, ne recomandă un restaurant. După ce ne potolim foamea, pornim înspre hotel cu autobusul. Ne luăm în primire camerele și ne împărțim copiii. Ștefania va  sta în aceeași cameră cu Adriana și cu Daniela. Eu o iau pe Delia și pe Luca iar Cristina va împărți camera cu micul Juanito. Se aud vociferări, nu le convine tuturor decizia luată însă dată fiind experiența din tren, am decis ca măcar orele de somn să fie respectate.

“Ce curat e aici, doamna. Aș vrea să locuiesc aici”, îmi spune Juanito, lăsat în grija mea până la revenirea la hotel a Cristinei. Le spun să se pregătească de duș. Juanito intră primul, cu tot cu haine. E incomod deoarece dușul e separat de toaletă și ușa cabinei dă direct în cameră. Dar se descurcă de minune și în 5 minute este gata spălat. Delia ne roagă să ieșim toți pe coridor. Descopăr că Delia are un ritm al ei din care nu reușesc să o scot. Cu toate că suntem contra cronometru să ne pregătim și să ne întoarcem la institut, Delia ne ține pe coridor până ce ultima șuviță a părului este împletită și aranjată. Luca se descurcă excelent iar după ce suntem toți curați, Juanito îl roagă pe Luca să-i facă “freza”.

Mai avem câteva minute și trebuie să pornim la evenimentul organizat pentru noi. Juanito se ghemuiește în pat pe un colț și dă semne de oboseală. Delia îmi povestește de o carte pe care a văzut-o la biblioteca franceză și care avea o copertă foarte frumoasă care i-a atras atenția. Ceva la această carte i se părea magic.

Dincolo, la fete, este liniște. Anunț plecarea și ieșim la stația de autobuz. “Am emoții mari, îmi tremură genunchii. Am și uitat ce o să spun”, mă anunță Delia. Cristina este deja acolo și ne așteaptă. În curte, găsim stativele elegante cu alte poze făcute de copiii noștri. Încep să apară invitații iar noi ne simțim ca într-un fim american. Stăm în grădina superbă și savurăm un suc de fructe. Deodată, poarta se deschide și intră o mașină frumoasă, condusă de un sofer elegant. Acesta deschide ușa iar doamna ambasadoare a Franței coboară. Mergem să ne prezentăm iar copiii îi întind mâna. Ea reușește să le îmbrățișeze pe Daniela și pe Adriana. Este la fel de emoționată ca și cei 5 magnifici ai noștri.  

Începe prezentarea evenimentului de către directorul Institutului Francez iar copiii, alături de Cristina, Lucie și Sanda sunt invitați în fața tuturor. Sala este arhiplină iar invitații continuă să sosească. Copiii se prezintă rând pe rând și își povestesc experiența de mici fotografi dar și viziunea asupra vieții lor în comunitatea vulnerabilă din Sătmărel. Ropote de aplauze îi însoțesc pe parcursul discursurilor. Copiii sunt fericiți. “Aici am făcut o poză la casa mea că este foarte frumoasă, colorată cu violet, în poză nu se vede că e albă și neagră poza. Apoi am văzut ce fain arată când Lucie a scos afară poza”, le povestește Juanito celor prezenți.

Directorul Institutului alături de doamna ambasador oferă copiilor câte o sacoșă cu daruri. Ne retragem în grădină să cineze copiii în timp ce invitații au parte de un recital de pian și vioara susținut de doi renumiți muzicieni. Bufetul suedez pregătit pentru invitați arată minunat. O budincă de ciocolată frumos decorată în pahar îi atrage pe copii. Își cer voie să se servească. “E delicoasă”, spune Luca. Invitații încep să iasă de la recital și să se adune în grădină. Începem să socializăm, copiii sunt felicitați. Apar patru tineri în uniformă, cu căciuli cu pene. Se prezintă. Luca îi asaltează cu întrebări. Aflăm că sunt de la școala franceză de ofițeri. Copiii se adună să-și facă poze cu aceștia. Treptat. încep să dea semne de oboseală. E momentul să plecăm, cu Ștefania și copiii, la hotel. Ne luăm rămas-bun de la cei prezenți și pornim. Chiar și obosiți, comentariile curg unul după celălalt. "A fost cea mai frumoasă zi din viața mea. M-am simțit important cu adevărat!" a spus Luca. “Nu am vorbit niciodată la atâția oameni. N-a fost așa greu cum am crezut. Chiar am făcut asta, lui mami n-o să-i vină să creadă, nici lui Dominic”, se destăinuie Delia cu o satisfacție incredibilă pe chip. Ei sunt efervescenți iar noi, extrem de mândre de ei. Coborâm din autobuz dar ei vorbesc încontinuu. Că le-a plăcut frumusețea naturală a ambasadoarei, că au mâncat prăjiturele cu cremă de vanilie, că unul dintre ei a gustat din aperitive iar cel cu somon a fost ciudat și nu l-a putut mânca, că poza lui Juanito a fost expusă sus iar domnul X l-a felicitat și a dat mîna cu el. Stima lor de sine a crescut vertiginos. Ștefania, colega mea, tace și merge înainte ca teleghidată. Se oprește și mă întreabă dacă văd trecerea de pietoni căci ar trebui să ajungem pe partea cealaltă a stației. Este lângă noi dar oboseala și-a spus cuvântul. Copiii încep să se amuze și o iau de mână. Țin mult la ea, e blândă cu ei și foarte înțelegătoare. Primul lucru în camera de hotel este să se uite în sacoșele cu daruri primite de la oficialii francezi. Delia înmărmurește și strânge cartea la piept. “Doamna Diana, e aceeași carte pe care am văzut-o astăzi la bibliotecă, aia de care v-am zis că mi-a plăcut foarte mult coperta și mi-aș fi dorit să o citesc. Și e în română!!!!!!”, strigă ea. Cu ochii în lacrimi continuă: “Am luat o frunză din grădina aia frumoasă ca să-mi aduc aminte toată viața că am fost acolo și am fost curajoasă. Mereu am ghinion. Cartea asta e o minune și o să pun frunza în ea”.

Copiii adorm repede. Eu încă derulez filmul zilei, înainte și înapoi. Delia e o fetiță sinceră, onestă. Nu avea de ce să mintă. De fapt, reacția ei a fost dovada că spune adevărul. Dar cum e posibil ca o carte în limba franceză dorită dimineață să ajungă seara la căpătâiul ei, în varianta tradusă?!? A trebuit să ajungem în București pentru ca Delia să se convingă că nu este o ghinionistă așa cum se credea?! Privesc cartea, se numește "Suflătorul de vise". Caut descrierea pe internet: "În nordul Veneției, pe celebra insulă Murano, un sticlar misterios întâlnește într-o noapte un copil sărman, căruia îi face un dar neobișnuit: un glob de vise"..... Prea mari coincidențe. Și totuși experiența acestei călătorii, în totalitatea ei, ne-a demonstrat încă o dată că atunci când îți dorești ceva cu adevărat, atunci când crezi în ceva, Universul conspiră în favoarea ta!