Au trecut patru ani de la cea mai friguroasă iarnă pe care am trăit-o vreodată. Mi-o amintesc și acum ca și cum ar fi fost ieri și încă îmi provoacă frisoane. Centrul de zi al Asociației Stea era plin-ochi de oameni ai străzii care căutau un colțișor încălzit. Dușurile funcționau toată dimineața până la ora prânzului, iar centrala prăpădită nu mai avea putere să încălzească și caloriferele. Așa că era frig și la Stea. Noi, personalul, lucram înfofolit cu veste și cu geci matlasate... pentru sărmani era bine, era cald în comparație cu gerul de afară sau din colibele lor improvizate.
Într-una din acele dimineți, el nu a mai venit la Stea. El (îl lăsăm sub anonimat din motive legate de stima de sine la care s-a lucrat ani de zile) era un tânăr dependent de aurolac, care locuia într-o cocioabă pe malul Someșului, de pe o zi pe alta, fără un vis, fără o speranță, fără o luminiță la capăt de tunel. Bronzul era cel mai bun prieten: îi amorțea simțurile astfel încât foamea, frigul sau, la polul opus, căldura excesivă, depresia sau durerile de dinți, de stomac, deveneau suportabile, aproape inexistente. Un suflet rătăcit, deși minunat, care din adolescență, datorită anturajului și condițiilor precare de trai ale familiei, a capitulat în fața vieții și s-a refugiat în lumea substanțelor pe care le consuma doar ca să mai trăiască o zi....și încă o zi... și așa au trecut anii.Deși la suprafață
nu se zăreau mari schimbări, ceva în interiorul lui se întâmpla. Programul de
terapie prin horticultură în care
acceptase să fie inclus, devenise “serviciul” lui. Masa caldă primită în fiecare zi după munca la
grădină, dușul cald, hainele curate, aprecierea echipei Stea, consilierea
asistentului social responsabil, munca cu darurile vieții – pământ, apă, aer,
plante -, toate acestea au contribuit la ceea ce urma să se întâmple. Sămânța
pe care a pus-o în pământ, pe care a udat-o până a devenit planta, pe care a
curațat-o și îngrijit-o până aceasta a dat leguma, a fost exact procesul care
i-a dat tânărului sentimentul că este util, că face ceva bine și cu folos. Am
petrecut ore întregi livrând împreună cu alți tineri legumele noastre bio
sătmărenilor. Am fost felicitați, lăudați. Stima lui de sine a început să
crească.
Dar în dimineața
aceea n-a mai venit. Nu lipsea niciodată, oricât de drogat ar fi fost cu o
noapte înainte, mai ales că în perioada de iarnă activitățile de horticultură
(teorie) se desfășurau la Centrul de zi. Era trecut de ora 9.30 și el tot nu
apărea. A fost momentul în care am crezut că n-o să-l mai vedem niciodată. În
noaptea aceea termometrele scăzuseră mult sub – 10 grade așa că ne-am urcat în
mașină gonind înspre malul Someșului cu
ceai fierbinte și cu speranța de a-l găsi în viață. Nu mai știu cum am ajuns
atât de repede în fața ușii care refuza să se deschidă, însă știu că momentele
de așteptare după ce am început să batem cu pumnii și să-l strigăm au părut o
eternitate. După vreo câteva minute de agitație, am auzit mișcare înăuntru. A
deschis cu greu ușa înțepenită de ger. Mirosea a bronz în ultimul hal. Dar era
în picioare, amețit și uimit de prezența noastră. Era în viață! N-a putut să
vină pentru că pantofii îi înghețaseră. Ca să ne demonstreze, i-a luat și a
lovit cu ei o masă. Erau bocnă, tari ca și pietrele.
0 Comments