Ieri boschetar, astăzi temerar – o poveste adevărată

 Au trecut patru ani de la cea mai friguroasă iarnă pe care am trăit-o vreodată. Mi-o amintesc și acum ca și cum ar fi fost ieri și încă  îmi provoacă frisoane. Centrul de zi al Asociației Stea era plin-ochi de oameni ai străzii care căutau un colțișor încălzit. Dușurile funcționau toată dimineața până la ora prânzului, iar centrala prăpădită nu mai avea putere să încălzească și caloriferele.  Așa că era frig și la Stea. Noi, personalul, lucram înfofolit cu veste și cu geci matlasate... pentru sărmani era bine, era cald în comparație cu gerul de afară sau din colibele lor improvizate.

Într-una din acele dimineți, el nu a mai venit la Stea. El (îl lăsăm sub anonimat din motive legate de stima de sine la care s-a lucrat ani de zile) era un tânăr dependent de aurolac, care locuia într-o cocioabă pe malul Someșului, de pe o zi pe alta, fără un vis, fără o speranță, fără o luminiță la capăt de tunel. Bronzul era cel mai bun prieten:  îi amorțea simțurile astfel  încât foamea, frigul sau, la polul opus, căldura excesivă, depresia sau durerile de dinți, de stomac, deveneau suportabile, aproape inexistente.  Un suflet rătăcit, deși minunat, care din adolescență, datorită anturajului și condițiilor precare de trai ale familiei, a capitulat în fața vieții și s-a refugiat în lumea substanțelor pe care le consuma doar ca să mai trăiască o zi....și încă o zi... și așa au trecut anii.

Deși la suprafață nu se zăreau mari schimbări, ceva în interiorul lui se întâmpla. Programul de terapie prin horticultură  în care acceptase să fie inclus, devenise “serviciul” lui. Masa caldă primită în fiecare zi după munca la grădină, dușul cald, hainele curate, aprecierea echipei Stea, consilierea asistentului social responsabil, munca cu darurile vieții – pământ, apă, aer, plante -, toate acestea au contribuit la ceea ce urma să se întâmple. Sămânța pe care a pus-o în pământ, pe care a udat-o până a devenit planta, pe care a curațat-o și îngrijit-o până aceasta a dat leguma, a fost exact procesul care i-a dat tânărului sentimentul că este util, că face ceva bine și cu folos. Am petrecut ore întregi livrând împreună cu alți tineri legumele noastre bio sătmărenilor. Am fost felicitați, lăudați. Stima lui de sine a început să crească.

Dar în dimineața aceea n-a mai venit. Nu lipsea niciodată, oricât de drogat ar fi fost cu o noapte înainte, mai ales că în perioada de iarnă activitățile de horticultură (teorie) se desfășurau la Centrul de zi. Era trecut de ora 9.30 și el tot nu apărea. A fost momentul în care am crezut că n-o să-l mai vedem niciodată. În noaptea aceea termometrele scăzuseră mult sub – 10 grade așa că ne-am urcat în mașină gonind  înspre malul Someșului cu ceai fierbinte și cu speranța de a-l găsi în viață. Nu mai știu cum am ajuns atât de repede în fața ușii care refuza să se deschidă, însă știu că momentele de așteptare după ce am început să batem cu pumnii și să-l strigăm au părut o eternitate. După vreo câteva minute de agitație, am auzit mișcare înăuntru. A deschis cu greu ușa înțepenită de ger. Mirosea a bronz în ultimul hal. Dar era în picioare, amețit și uimit de prezența noastră. Era în viață! N-a putut să vină pentru că pantofii îi înghețaseră. Ca să ne demonstreze, i-a luat și a lovit cu ei o masă. Erau bocnă, tari ca și pietrele.

Asta se întâmpla în urmă cu patru ani. Astăzi, tânărul nostru are un loc de muncă stabil de 3 ani, o sumă de bani care îi permite să-și cumpere o garsonieră confort 3 și un vis: acela de a avea propria lui căsuță, cu puțin teren  unde  ici-colo să mai poată sădi semințe și, de ce nu, alte vise frumoase...

D.B.