Auzisem numai cuvinte frumoase din partea echipei Stea
despre acest om care se zbate in Franta, impreuna cu membrii organizatiei
Solidarite Enfance Roumanie, sa sustina financiar munca Asociatiei Stea. Vorbiseram o data la telefon iar vocea era
cea a unei persoane calde, cu sufletul impacat, optimiste si atente la ce se
intampla la mii de kilometri distanta, adica aici la Satu Mare. Iar momentul in
care ne-am cunoscut in carne si oase a fost exact asa cum ma asteptam sa fie:
natural, relaxant, cu o nota de voiosie si umor de calitate. Aveam in fata o
persoana plecata de mic copil in alta tara, devenit doctor la Paris, care insa
nu si-a uitat originile, ba mai mult, face tot ce-i sta in putinta ca sa-si
ajute conationalii. Si
chiar sufera cand lucrurile nu decurg asa cum ar trebui....
-
Cine este Dan Adrian Michaloux? Prenume
romanesc, nume francez….
-
In
1965, tata a fugit din Romania. Pe atunci aveam 10 ani. Dupa 5 ani de sedere in
Franta, in epoca aceea, Republica Franceza avea o politica de asimilare a
strainilor. Trebuia sa fiu francez neaparat pentru ca urma sa merg la
facultatea de medicina si, ca sa fiu sigur ca o sa am nationalitatea franceza
inainte de a ma inscrie la facultate, statul francez mi-a propus sa-mi
“francizez” numele. Credeam ca vor face ceva in genul Eugen Ionesco sau Elvira
Popesco, insa mi-au spus ca nu sunt nici academician, nici vreum actor renumit.
Asa ca trebuia sa aleg intre Michal, Michele, Michaloux. Am vorbit cu parintii
mei despre asta dat fiind ca eram ultimul baiat din familie care sa duca numele
nostru de Mihalcu mai departe. Ei mi-au spus simplu: “Tu stii cine esti, noi
stim cine esti si unde ne-am nascut si tot Mihalcu vom ramane”. Asa ca am
devenit Michaloux.
-
Solidarite Enfance Roumanie si dvs., in
calitate de presedinte, sprijiniti de ani de zile Asociatia STEA. De ce?
-
Pentru
mine este o parghie care permite sa schimb nitel lucrurile in aceasta tara. Am
fost intotdeauna activ in cadrul asociatiilor romanesti care existau in exil,
intre anii 1968 – 1989. Cand au avut loc evenimentele din ’89 am vazut in ce
hal era Romania si nu puteam sa cred ca pot sta doar sa ma uit si sa vad cum
vor evolua lucrurile. Am avut dorinta sa fac ceva. Am inceput cu domeniul
politic insa nu mi-a placut felul in care se desfasurau lucrurile asa ca am
preferat socialul deoarece este, in primul rand, activitatea mea de zi cu zi
iar pe de alta parte, este un domeniu care iti permite sa schimbi lucrurile mai
in profunzime, e drept foarte incet, insa rezultatul e de durata..
Cand am venit la Satu Mare si s-a
terminat prima parte a activitatii noastre – crearea primei case familiare la
Satu Mare – si cand am vazut situatia copiilor si tinerilor strazii in acest
oras, in primul rand am avut o reactie de neintelegere a stigmatizarii de care
acestia au parte. Ei sunt, din punctul meu de vedere, tapul ispasitor al
societatii civile si un pretext usor de utilizat ca sa explici un anumit numar
de dificultati. Ceea ce ma deranjeaza foarte mult este forma de nepasare de
aici, generala. E mai usor sa nu vezi problema, chiar daca ea exista, ci sa
treci pe partea cealalta a trotuarului si sa-ti vezi de ale tale decat sa te
intrebi: “Ce pot face eu?”.
Solidarite
Enfance Roumanie este o organizatie formata dintr-un grup de francezi, eu fiind
singurul dintre ei de origine romana, carora le pasa de aceste suflete, chiar
daca sunt la mii de kilometri distanta. Le pasa si sprijina Asociatia Stea
pentru a-i ajuta in continuare pe beneficiari
-
Cum percep tinerii francezi munca de
voluntariat cu copiii si tinerii strazii din Satu Mare?
La aceasta
intrebare raspunsul meu va da si motivul pentru
care noi continuam sa ajutam Asociatia STEA. Ceea ce ma determina sa continuu
este ceea ce am vazut si vad in ochii tinerilor francezi voluntari care vin la
Satu Mare inca din 1997. Cand
acestia se intorc acasa, timp de 2 – 3 saptamani exista o liniste totala. Ei nu
spun nimic si sunt atat de surprinsi de ceea ce au vazut incat in urma cu 5 ani
chiar am apelat la um membru al organizatiei noastre – psiholog – pentru a
vedea daca nu sunt probleme de ordin psihologic cu ei. Nu erau nici un fel de astfel de probleme.
Atitudinea lor de tacere era un fel de a digera tot ce traisera si vazusera
aici, in Romania. Iar odata iesiti din aceasta perioada de liniste si de
introspectie, ca sa-i spun asa, 99% dintre ei au spus: “Ceea ce este cel mai
important in toata aceasta experienta traita este ceea ce am primit, nu ceea ce
am dat”.Iar aceasta fraza revine de ani
de zile, in mod regulat, de la fiecare tanar care a facut voluntariat in
Romania. Si acesta este si indemnul nostru ca trebuie sa continuam ceea ce am
inceput cu ani si ani in urma.
-
A existat vreodata un moment care sa va
marcheze in mod deosebit, de-a lungul experientelor dvs. cu aceasta categorie
de persoane?
-
Da, am fost foarte marcat cand am facut turul
locatiilor in care acestia traiau. Am
fost coplesit de ceea ce am vazut insa foarte surprins de bunatatea lor. N-am
sa uit niciodata, era frig, noapte, ningea…Am mers acolo cu anumite rezerve,
poate cu putina frica insa nu voi uita niciodata caldura cu care ne-au primit.
Acesta este unul dintre momentele care justifica eforturile depuse de membrii
Solidarite Enfance Roumanie dar si continuarea acestor eforturi pentru a ajuta
cat mai multi sarmani sa se apropie cat de cat de conditiile normale de trai.
-
Ce le transmiteti tinerilor satmareni care
ar putea face voluntariat si totusi nu se implica ?
0 Comments