RAD CA SA NU PLANGA

                  Greu si-ar putea imagina cineva, care n-a vazut un astfel de loc, ca e posibil sa existe asa ceva. Si totusi, acolo isi duc existenta mai multe suflete.

               Undeva dupa ce parcurg o carare intre boscheti, la malul Somesului partea cu Strandul, in fata imi apare o imagine dezolanta. O constructie cu 5-6 incaperi, candva banuiesc ca toalete publice, in prezent “locuinta” pentru familiile fara adapost. Cum ma apropiu mai tare, mirosul de ars, gunoi, fecale devine din ce in ce mai apasator. In trecut, aceasta cladire a fost mistuita de flacari. Au mai ramas doar incaperile cu peretii si acoperisul negre, fara geamuri sau usi, intr-o stare deplorabila. Insa copiii mici, care alearga ici-colo, catelul, pisica dar si iepurele prezent in acest tablou, dau viata si culoare zonei. Desi nu-mi vine deloc sa zambesc, copiii care vin sa intampine echipa STEA cu bratele deschise si cu zambetele pe buze, ne “provoaca” la veselie. Povestim cu ei, ne pun intrebari, ne arata diverse lucruri pe care stiu sa le faca.... Sunt beneficarii Asociatiei STEA si cresc sub ochii nostri. Stim cand au probleme de sanatate, stim daca merg sau nu la scoala, stim ce mananca, stim daca au nevoie de imbracaminte sau incaltaminte etc. Stim tot despre ei pentru ca sunt “ai nostri”, apartin marii familii STEA.

Ma intereseaza in special povestea unei mame cu cei 3 copilasi ai ei. Are 26 de ani, iar fiica ei cea mai mare are 12 ani. Ma gandesc cat de devreme a devenit ea mama... Inca era doar un copil. “Am crescut la Balta Blonda, intr-o casa din chirpici, care de fapt era doar o camera, eu cu parintii si sora mea. Nu am fost la scoala si nici nu am avut parte de educatie. Parintii mei beau mult si se certau mereu. Noi eram mai mult pe strazi, iar putin dupa 7 ani am luat-o pe calea cersetoriei si am si tras din punga”, imi povesteste E. O intreb de ce a ajuns sa faca acele lucruri de mic copil si-mi spune: “toti de acolo care locuiau langa noi faceau asta. Ne era foame asa ca trebuia sa mergem sa cersim ca sa mancam. Iar restul... M-am luat si eu dupa ceilalti copii sau tineri, am crezut ca e normal”. La 11 ani, E. a fost dusa la o casa de copii din Apa, deoarece parintii nu se mai descurcau cu situatia in care ajunsese fiica lor. Acest lucru a ajutat-o pe E. sa se schimbe in bine. Nu mai avea acces la anturajul rau si avea reguli de urmat. La putin timp dupa ce a fost adusa inapoi acasa de parinti, E. s-a indragostit si a si ramas insarcinata. La 13 ani se pregatea sa devina mama. Si a si devenit, 9 luni mai tarziu, cand a adus-o pe lume pe C., o superba fetita cu ochi albastri. Iubitul ei le-a parasit asa ca E. a ramas singura.

Dupa cativa ani petrecuti in aceeasi camara din Balta Blonda, tatal lui E. moare iar fratele acestuia vinde casa. Asa incepe practic viata lor pe strazi. In urma cu 5 ani, E. il cunoaste pe I. si impreuna formeaza o familie. Se naste fiica a doua, care are 4 ani, iar in urma cu 10 luni vine pe lume si un baietel.Cei 5 membrii ai familiei se inghesuie in doua camarute in acest oribil loc de langa strand. “Nu avem apa, curent. Ne spalam cu apa din Somes iar pentru baut si gatit aducem de langa strand. Iarna inghetam aici, e multa umezeala in peretii astia. Asta nu e viata”, spune E. in timp ce isi leagana copilul de 10 luni.


           Nu vreau sa ma gandesc cat e de frig iarna tinand cont ca in loc de geamuri si usi exista niste carpe agatate ca sa nu intre ploaia sau vantul....

           Ii intreb daca s-a intamplat vreodata sa nu aiba ce manca... Zambeste si da din maini. “De multe ori ni se intampla. Desi sotul meu munceste, nu ne ajung banii intotdeauna. Atunci, ca sa am ce sa pun pe masa, merg si caut in gunoaie. Daca e ceva bun, cartofi, macaroane, paine, le dau la copii”, isi incheie povestea E.

         Plec de acolo cufundata in ganduri... Traiesc la limita existentei si totusi rad, zambesc.... Si se trezesc in fiecare zi cu puterea de a merge mai departe, de a supravietui... Si vorba colegei mele voluntare din Italia, Ylenia: EI RAD CA SA NU PLANGA!