luni, 1 iulie 2013

“Nu ne dorim altceva decat un loc stabil unde sa ne crestem copilul”

      T. are 34 de ani si este tatal unui superb bebelus de un an si 5 luni. Fiind unul dintre beneficiarii Asociatiei STEA, a fost deschis in a ne impartasi experientele de viata, sentimentele si sperantele, pe care noi le transmitem mai departe.

              “Casa” familiei V. este o camaruta de cativa metri patrati, undeva in zona strandului, printre copaci, intr-o cladire veche cu 3 astfel de incaperi. Un pat, doua dulapuri, o masa si un raftulet sunt toata “averea” lor. Stau in bezna, neavand electricitate, iar mancarea se face pe o improvizatie interesanta. Paragina in care acestea au ramas si privelistea pe care o ofera sunt dezolante. Mai ales iarna sau in zilele ploioase, cand totul este gri-cenusiu, asa ca si viata acestor suflete care locuiesc acolo.

            T. si A.(24 de ani) s-au cunoscut in urma cu 3 ani, s-au indragostit si de atunci isi duc traiul impreuna. Rodul dragostei lor este unicul lor fiu, S. Cei trei traiesc de pe o zi pe alta, cu un venit fix – 200 lei alocatia copilului si cu venituri aduse din muncile ocazionale prestate de T. De ce munci ocazionale?, l-am intrebat mirata. De ce nu un serviciu stabil care sa-i aduca un venit sigur?


            Si atunci a inceput povestea vietii propriu-zise a lui T.
            La 4 ani a fost dus la o casa de copii unde a trecut prin calvarul vietii. A crescut cum a crescut, nefiind niciodata vizitat de parinti sau vreun alt membru al familiei. Abandonat in voia sortii a invatat, ca si toti ceilalti copii si tineri de la casele de copii, ca trebuie sa supravietuiasca. Asta deoarece intr-un astfel de loc, cei mai mari si mai puternici ii asupresc pe ceilalti, in scopul obtinerii unor foloase. Un fel de Legea junglei, iar foloasele – desi pare absurd – erau desertul sau felul II la mancare sau te miri ce altceva care noua, celor crescuti in sanul familiei, ni se par de-a dreptul nesemnificative.


           Asa am auzit prima oara in viata mea de “camera groazei”. Un spatiu improvizat de “cei mari” din orfelinat, acoperit cu cearsafuri ca sa nu se vada “inauntru”, loc in care cei mici erau bagati si batuti pana la extenuare. Asta in cel mai bun caz. “Camera groazei” servea si ca loc unde cei mici sau cei slabi erau chiar si violati. Nu imi pot imagina traumele care raman in sufletele si in mintea acestor copii, deveniti acum adulti, dar pot sa-mi explic agresivitatea lor si comportamentul uneori nu tocmai de mielusei pe care il au in societate, precum si destinul lor nefericit.
“ Supraveghetoarele nu faceau nimic ca sa ne salveze, se faceau ca nu vad si ca nu aud urletele noastre de durere. Daca nu vroiam sa ii dam desertul, de exemplu, unuia dintre cei mari, era clar ca vom ajunge in camera groazei. Si cum aveam putina mancare, de multe ori tineam cu dintii de portia aia asa ca preferam sa fim invinetiti si plini de sange decat sa nu mancam portia aia si asa mica”, a povestit T.cu ochii in pamant. Parca se rusina de ceea ce i se intamplase, parca se simtea responsabil desi nu fusese decat un copil fara ajutor, fara alternative, infometat si asuprit de cei din jur.
“Norocul” lui T. de a nu ajunge pe strazi la 18 ani a fost faptul ca a ramas repetent de cateva ori, asa ca pana a absolvit Scoala profesionala de arte si meserii, implinise deja 22 de ani. Si totusi, soarta nu i-a rezervat nimic altceva decat STRDA, locul unde ajung majoritatea celor ca el. A dormit pe unde a putut, a lucrat in diverse locuri cu ziua, insa nu si-a gasit un serviciu stabil. Asta deoarece, povesteste el, in momentul in care angajatorii aud unde a crescut si in ce conditii locuieste, refuza sa ii acorde o sansa.
              In prezent, ocupa acea camaruta dar nu se stie ce va fi. “Oamenii din strada nu stau foarte mult in acelasi loc, mereu se muta deoarece dupa o perioada sunt scosi afara sau siliti sa plece de catre cei care administreaza sau patroneaza locurile in care ei isi gasesc refugiul. Este o regula generala a oamenilor strazii”, imi explica colegul meu, Cristi Ilies, un bun cunoscator prin prisma meseriei sale de asistent social.
            Am intrebat familia V. care este cea mai mare dorinta a lor in viata: “Sa avem un loc stabil unde sa locuim ca sa ne putem creste copilul”, mi-a raspuns T. Si cum speranta moare ultima, sau niciodata, ei se trezesc in fiecare dimineata sperand ca odata si odata vor avea un loc numit “ACASA”!

0 Comments